Contemporary Romanian Poetry

Ioana Cosma
November 2022

LILIANA RUS

Neither Mud, Nor Tears

At the height of afternoon, the light cuts me in two,
the mirrors are famished
the red fangs of the peony are so close to the warm temples.
The empty nests appear in my still living flesh,
a wild apple disintegrates in the grass,
in the blue empire of the sky.
Music is a sort of ash spread around chaotically,
sandstorms scribble writings on my skin.

The traces of time – the blindfolded serenity
in the blue half of the glass,
long before my smile became the last bannister
and light reflected distinctively on my burdens.
Somewhere, the cry has no more echo.
Along the bones, the wind slides sweetly.
Neither mud, nor tears,
noiseless preparations in the curves of space,
the return in the void, the inclination,
the fall on the tiled field of death.
And no effort against this destruction.
The trains start to other directions, the river left behind,
the muffled cry fills thickets with rapid movements,
the young fangs of the peony scratch this moment of peace.

Nici ţărână, nici lacrimi

În plină amiază lumina mă taie în două,
oglinzile sunt hămesite. Împuţinat îmi e chipul,
colţii roşii ai macului sunt atât de aproape de tâmplele calde.
Cuiburi goale apar în carnea mea încă vie,
un măr pădureţ se destramă în iarbă,
în stăpânirea albastră a cerului.
Muzica este un fel de cenuşă împrăştiată haotic,
furtuni de nisip scrijelesc peste mine înscrisuri.

Urmele timpului – serenitatea legată la ochi
în jumătatea albastră a paharului,
cu mult înainte ca zâmbetul să-mi fie singura balustradă
şi lumina să bată desluşit în poverile mele.
Undeva, ţipătul nu mai are ecou.
În lungul oaselor, dulce alunecă vântul.
Nici ţărână, nici lacrimi,
pregătiri fără zgomot în curbele spaţiului,
întoarcerea în gol, înclinarea,
căderea în câmpia de gresie a morţii.
Şi niciun efort împotriva acestei distrugeri.
Trenurile pornesc în alte direcţii, râul rămâne în urmă,
ţipătul mut umflă desişuri în linii rapide,
colţii tineri ai macului zgârie această clipă de linişte.

In the cry of birds, in the sea clamor

A sense of desert like in the afternoons, not even a cat in the streets,
and the feeling that the world has lost its voice. Solitude,
the wolf always staying by the door with its unmoved stare,
troubles the cry of pigeons hanging onto the buildings’ stucco.
Their fear descends to my ankles.
A patch of sky is covered by the sea clamor,
And waves enter rooms, together with the glass fish.
Fear keeps on diminishing me. In the grey light,
like a silver broach the dove takes a final tour.

I appear to have been in another story, in the bucolic realm,
and I was hoping they too would see me, my stranded dead,
come to their homes. But all I heard was
rustle and unfamiliar voices,
steps on the porch and no open door. Neither morning, nor evening,
no syllable I would be able to murmur,
pnly an immense tenderness in its silence tower,
only shadows deformed by the rain.

And I, a glass fish swimming in a sludgy water.

În plânsetul păsărilor, în dezordinea mării

O pustietate ca de amiază, nici măcar o pisică pe străzi,
şi impresia că lumea şi-a pierdut glasul. Singurătatea,
lupul care rămâne tot timpul lângă uşă cu privirea neclintită,
tulbură plânsul porumbeilor agăţaţi de stucul clădirilor.
Spaima lor îmi coboară în glezne.
O bucată de cer e acoperită de dezordinea mării,
şi valuri pătrund în odăi, însoţite de peştii de sticlă.
Tot mai scundă mă face teama. În lumina cenuşie,
ca o broşă de-argint porumbiţa dă un ultim ocol.

Se făcea că eram într-o altă poveste, în regatul bucolic,
şi speram să mă vadă şi ei, morţii mei rătăciţi,
veniţi pe la casele lor. Dar numai foşnete şi voci cunoscute,
paşi pe verandă şi nicio uşă deschisă. Nici dimineaţă, nici seară,
nicio silabă pe care să fiu în stare s-o murmur,
doar o imensă tandreţe şi clopotul ei de tăcere,
doar umbre deformate de ploaie.

Şi eu, un peşte de sticlă înotând într-o apă vâscoasă.

ANDREI ZANCA

Coincidences

to prevent the glaciers from melting
in the chest of many the stone of ice
should melt first.

but today, when we say world, many have crashed
the road between hearing and heart, just like my
silencing, I stayed who I was.

a nomad between two heart beats.
and outside it keeps snowing amongst the lamps.

and the bridge vanishes slowly among the snowflakes, across the river
that flows towards the place where the shaman of the famous Nights
appeared, lonesome

by the night of the mind in the Tower
that Celan traversed too

signing himself in the business card
a few months before throwing himself off a bridge
into the Seine

listening, interrogating with his whole being
in a last supplication, the room with screeching floors
at every step, where I also stopped to contemplate
the river from the window with Dinu Flămând

the river flowing, as the Seine flows,
closet o his home situated

a bird’s flight from the place where then
they’d fished out Celan’s body from the
murky and frozen waves.

COINCIDENȚE

Spre a împiedica topirea ghețarilor
Ar trebui mai întâi să se topească sloiul
Din pieptul multora.

Însă azi, când vorbim lume, mulți și-au surpat
Cărarea între auz și inimă, precum
Trecerea mea sub tăcere, eu
Am rămas ce-am fost.

și podul se mistuie lent printre fulgi, peste râul
ce curge înspre locul în care s-a ivit șamanul
celebrelor Nopți, însingurat

de întunecarea minții, în Turnul
pe care l-a străbătut și Celan

semnându-se în cartea de vizită
cu câteva luni înainte de a se arunca
de pe un pod în Sena.

ascultând, interogând cu întreaga lui ființă
într-o ultimă implorare, odaia cu podelele scârțâind
la fiecare pas, unde m-am oprit și eu contemplând
de la fereastră împreună cu Dinu Flămând râul

alunecând, cum lunecă Sena
aproape de locuința lui aflată

la un zbor de pasăre de locul unde atunci
au scos trupul lui Celan din undele
tulburi și-nghețate

A Snow-Laden Silence

like sleep, grace will not ascend
when begged, although

I’ve always felt accompanied
in silence’s freeze.

the frozen snow among the oaks
a fox’s sneaking
evaporating

in the dawn’s mists, far away,
dogs’ bark, and then

just the snow-laden silence.

breath by breath, I perceived its face
its shy curves rarefying
winter’s air.

It did not would the landscape, although
everything followed it in its trail, and no one

and it was beautiful
like the trace of a delayed kiss
which makes appear again

the fox vanishing
in the steam of my breath.

O LINIŞTE ÎNZĂPEZITĂ

aidoma somnului, harul
nu urcă implorat, deşi
mereu m-am simţit însoţit
în gerul tăcerii
zăpada îngheţată între stejari
o furişare de vulpe
mistuindu-se
în ceaţa zorilor, departe
lătrat de câini, apoi doar
liniştea înzăpezită.
răsuflare de răsuflare, i-am desluşit chipul
curbele sfioase rărind
aerul de iarnă
nu rănea peisajul, deşi
totul o urma în mişcare, şi nimeni
şi era frumoasă
ca urma unui sărut amânat
prin care acum se iveşte din nou
vulpea dispărând
în aburul respiraţiei mele.

ANCELIN ROSETI

The death of the Poet

Dedicated to the memory of my friend
And poet Nistor Tănăsescu

…He only asked,
waking the words from their slumber,
and there, they committed silence,
sneaking inside his dream
and in the peoples of the mind,
emptying him.
…and time starts draining,
and the crosses are spent,
and the eternities seem exhausted…

Moartea poetului

Se dedică memoriei poetului
și prietenului Nistor Tănăsescu

…El doar a-ntrebat,
trezind cuvintele din somnul lor,
iar ele, iată, au săvârșit liniștea,
strecurându-se în visul său
și-n popoarele minții,
pustiindu-l.

…Și timpul se sleiește,
și crucile sunt spetite,
și eternitățile parcă s-au istovit…

Felony

What I may have done what I may have not
I dreamt my heart in haste
as a lamp circled by butterflies,
and I heard it shout:
‘I will hear no more of you
from now on!’
Then the dawn burst
and the fake glory of words,
and the windows opened themselves,
from so much loneliness…

Felonie*

Ce-am făcut, ce n-am făcut…,
mi-am visat, în grabă, inima,
ca pe o lampă încercuită de fluturi,
și-am auzit-o strigând:
„Despre tine nu vreau să mai aud
de acum încolo nimic!”
Apoi au izbucnit zorii
și falsa glorie a cuvintelor,
și ferestrele s-au deschis singure
de-atâta singurătate…

EUGEN D. POPIN

controlled descent

the only drama
I will never be able to write
is the way we lose ourselves
or become stranded
in our own existence
without realizing
we are doing so.

singura dramă
pe care n-am s-o pot scrie
e felul în care ne pierdem
ori rătăcim
în propria existență
fără să fim conștienți
că o facem

descindere controlată

singura dramă
pe care n-am s-o pot scrie
e felul în care ne pierdem
ori rătăcim
în propria existență
fără să fim conștienți
că o facem

FELIX SIMA

The Boats are Crashing in Beams

The boats are crashing in beams
The leaf is leaving for greener pastures
Walk on nice and walk on tiptoe
Poetry is if

Drowsy in the snow
All is as I want it in my pen
I kiss your ankle sweetly below
Poetry is when

Green horses are on the walls
Brim of wind is by the door laughing
In the atlas filled with poets
Poetry is in-betweenning

The ones who are – that we extract from
Dividing the solar dial
Is what we can chew on
From a bone of divine choir.

Bărcile se sparg în scânduri

bărcile se sparg în scânduri
frunza-n țară caldă pleacă
mergi frumos și mergi pe vârfuri
poezia este dacă

pe zăpadă somnoros
toate-mi sunt cum vreau în gând
glezna v-o sărut frumos
poezia este când

caii verzi sunt pe pereți
cap de vânt la ușă râde
în atlasul cu poeți
poezia este între

cei ce sunt – din care scadem
împărțind cadran ceresc
este ce putem să roadem
d3e pe-un os dumnezeiesc,

◊

These poems are from an anthology of contemporary Romanian poetry translated by Ioana Cosma, a writer and lecturer from Romania.  Her poetry has been published with Silver Bow, New Meridian Arts and Dancing Girl Press.